INFIEREA – PRIVILEGII...!
O lucrare aparte pe care o face Duhul Sfânt în viața noastră, a celor mântuiți, o găsim la Romani
8:15:
“Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică; ci ați primit un duh de înfiere, care
ne face să strigăm: „Ava! adică: Tatã!”.
Ce este de fapt această înfiere de care menționează Scriptura?
Duhul Sfant are diferite denumirii, funcție de ‘atributii’. El este de exemplu denumit Duhul lui
Dumnezeu, dar întâlnim si expresia Duhul Fiului lui Dumnezeu.
Aceasta scoate în evidență faptul ca Duhul Sfant se relaționează la persoana Fiului la fel ca la
cea a Tatălui.
În Galateni 4:4-5, Cuvântul spune așa:
“... Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce
erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului
Său, care strigă: „Ava” adică: „Tată!”
Lucrarea Domnului Isus Hristos este deci temelia pe baza căreia noi căpătăm infierea, prin agenția
Duhului Sfînt.
Este o diferență între a fi “COPIL al lui Dumnezeu” și “FIU al lui Dumnezeu”! Termenul
“copil” arată descendența noastră, iar cuvântul “fiu” pune accentul pe privilegiile de care ne bucurăm, ca
făcând parte din familia lui Dumnezeu.
Tu cunoști vreunua din acele privilegii?
În primul rînd, Duhul Sfânt întreține în noi conștiința că suntem copiii Tatălui ceresc:
“Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Și, dacă
suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu, și împreunã moștenitori cu Hristos, dacă
suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El.” (Rom. 8:16-17)
Avem deci și privilegiul de-a moșteni împreună cu Hristos! Toată moștenirea Tatălui este a Fiului,
iar noi suntem părtași la ea. Poate cineva sonda sau descrie mostenirea pe care o are
Dumnezeu?!
Domnul Isus este Fiu al Tatalui, dar și noi suntem fii ai lui Dumnezeu… Domnul Isus este iubit de
Tatăl, dar și despre noi se afirmă același lucru:
“Astfel, deci, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină
de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare.” (Coloseni 3:12)
Ca fii, avem apoi privilegiul de “a suferi împreună cu El”. Mai precis, dovada că suntem fii este
faptul că Dumnezeu lucrează în viața noastră, și ne disciplinează…, numai că:
“suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să
fie descoperită față de noi.” (Rom. 8:18)
După ce Domnul Isus a fost declarat ca Fiu al lui Dumnezeu, citim astfel la Luca 4:1-2:
“Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan, și a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost
ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; și, după ce au trecut acele
zile, a flămânzit.”
Pentru că Domnul Isus a fost declarat drept Fiu preaiubit, a avut privilegiul de-a fi “dus de Duhul
în pustie”, și disciplinat timp de 40 de zile.
Duhul Sfânt este Duhul înfierii, si ne are în vedere și pe noi, pentru cioplirea și fățuirea
noastră!
La Romans 8:22-23 Pavel atinge și problema disciplinării:
“Dar știm că până în ziua de azi, toată firea suspină și sufere durerile nașterii.
Și nu numai ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, și așteptăm
înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. ”
- “Așteptăm înfierea”, sau suntem deja înfiați?! - Și una, și alta!
Înfierea este actul prin care Duhul Sfânt ne-a declarat că suntem ai Domnului, dar este in același
timp și un proces care se va termina prin ducerea noastră la desăvârșire, când Dumnezeu ne va
răscumpăra și trupul. Atunci se va încheia disciplinarea noastră, se va finaliza înfierea!
Duhul Sfant nu numai ne ‘cizelează’, dar ne și îndrumă, ne sprijinește…,
“ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm...” (Rom. 8:26)
Noi avem slăbiciuni..., si am vrea să scăpăm repede de disciplină, precum copiii care n-ar prea
vrea să mearga la școlală..., dar acest proces ne duce la majorat, ne maturizează, pentru a putea intra in
posesia moștenirii Tatălui (v. Galateni, cap. 3 și 4).
|
