DESPRE RUGACIUNE...!
Noi ne rugăm, dar cine e destinatarul?! De cele mai multe ori (sau în mod subânţeles) ne
adresăm lui Dumnezeu. Acest lucru poate fi şi menţionat anume (v. Luca 6:12; Fapte 12:5) pentru a elimina
orice dubiu. Rugăciuni pot fi adresate şi dumnezeilor de toate felurile, şi oamenilor… (v. Daniel 6:7)
Cine crede că rugăciunea este o cerere, se-nşală – ea poate fi însoţită de cereri…: 1 Împ.
8:28,33,38,54, 9:3; 2 Cronici 6:19,24,29; Ieremia 7:16, 11:14, Ps. 6:9, 55:1, 86:6, 143:1; Daniel 9:3,17; Efes.
6:18; Fil. 4:6; Evrei 5:7.
Privind relaţia Dumnezeu-om, omul trebuie să fie permanent, pe orice plan, în “ascultare”. Când ne adresăm
rugăciunile spre Dumnezeu, El este cel care “ascultă”: Jud. 13:9; 1 Sam. 1:12,17,27; 1 Împ. 9:3; 2
Împ.19:20, 20:5; 2 Cronici 6:20, 7:12; Iov 42:9; Ps. 4:1, 39:12, 65:2; Prov. 15:29, Isaia 37:21, 38:5.
Omul urmează “să asculte” ce a hotărât Dumnezeu, şi “să asculte”…!
Rugăciunea poate fi axată pe mijlocire: 2 Împ. 19:4; Neemia 1:6; Ieremia7:16, 11:14; Isaia 337:4; Ps. 109:4, 141:5;
Rom. 10:1; 2 Cor.13:7,9; Efes. 6:18; Colos. 1:3,9; 2 Tes. 1:11; 1 Tim. 2;1.
Rugăciunea are componentă lauda: 2 Împ. 19:15; Ps. 42:8, 90:1, 141:2; Daniel 6:13; Zah. 8:21; Neemia 11:17; Luca
6:12, 2:37; Fil. 4:6; 1 Tim. 2:1.
Rugăciunea ca legătură, comunicare, comuniune: Daniel 9:21; Iona 2:7; Fapte 2:42, 6:4; Rom. 12:12; Col. 4:2; 1 Tim.
5:5; 1 Petru 4:7.
Rugăciunea face ‘casă bună’ cu postul: Daniel 9:3; Matei 17:21; Marcu 9:29; Luca 2:37, 5:33; 1 Cor. 7:5.
Duh de rugăciune…: Zah. 12:10; Fapte 1:14; Rom. 8:26; Efes. 6:18.
SITUAŢII ŞI SITUAŢII, DE RUGĂCIUNE (R):
R curată (Iov 16:17)
R plăcută, a celor neprihăniţi (Prov. 15:8; Iacov 5:16)
R neprefăcută (Ps. 17:1)
R fierbinte (Iacov 5:16)
R care sfinţeşte (1 Tim. 4:5)
R ca desfătare (Iov 27:10)
R cu credinţă (Matei 21:22; Iacov 5:15)
R cu mărturisire (Ezra10:1)
R cu smerenie (Ieremia 36:7)
R nevoiaşului (Ps. 102:17)
R ascultată (Ps. 66:19; 2 Cr. 33:13; Luca 1:13; Fapte 10:31)
R lepădată (Ps. 66:20)
R nesocotită (Ps. 102:17)
R o scârbă (Prov. 28:9)
R trecută drept păcat (Ps. 109:7)
R lungă, de ochii lumii (Mat. 32:14; Marcu 12:40; Luca 20:47)
R se învaţă (Luca 11:1)
R etc.
Domnul Isus i-a învăţat pe ucenici rugăciunea “Tatăl
nostru” (Matei 6:9-13), şi pentru că a observat că n-o practică, i-a instruit ulterior din nou (Luca 11:2-4),
menţinând aceleaşi principii. Nu se pune problema de-a repeta această rugăciune ca pe poezie, cum au înţeles
greşit majoritatea, cât de a o avea ca îndreptar.
Iată mai jos un scurt articol din revista creştină “Luminătorul”, din ian./2008, în care suntem îndeamnaţi a nu lua
poziţia ‘papagalului’ :
“[Poţi spune “Tatăl nostru”?
Fără nici o îndoială, cea mai uzată şi mai abuzată rugăciune este “Tatăl nostru”! O repetăm însă de multe ori
‘mecanic’, fără se ne gândim la implicaţiile şi complicaţiile ei.
Domnul Isus ne-a dat-o ca pe un veritabil filtru al trăirii noastre sub patronajul Dumnezeului celui viu. Ea ne
disciplinează şi ne aliniază cu viziunea lui Dumnezeu despre lume şi viaţă. Ea ne vindecă lăuntrul şi ne validează
nădejdea. Nu oricine o poate spune fără să se facă vinovat de ipocrizie.
Să nu spui “Tată“, dacă nu te comporţi zilnic ca un fiu!
Să nu spui “nostru“, dacă eşti închis în egoismul tău!
Să nu spui “care eşti în ceruri“, dacă eşti preocupat de lucrurile pământeşti!
Să nu spui “vie împărăţia Ta“, dacă o confunzi cu succesul material!
Să nu spui “sfinţească-se numele Tău“, dacă nu-L respecţi!
Să nu spui “facă-se voia Ta“, dacă nu o accepţi când este dureroasă!
Să nu spui “pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi“, dacă nu te gândeşti şi la cei înfometaţi!
Să nu spui “ne iartă nouă greşelile noastre“, dacă păstrezi ranchiună pe fratele tău!
Să nu spui “nu ne duce pe noi în ispită “, dacă ai de gând să păcătuieşti în continuare!
Să nu spui “Amin“, dacă nu iei în serios cuvintele din “Tatăl nostru”!!!]”
Folosind expresia “Rugaciunea domneasca” ne inselam si
pe noi insine, si pe altii…!
si ramanem agatati de “adevarurile incepatoare” – ne pagubim singuri!
Domnul Isus a învăţat pe ucenici, (nu pe apostoli, cum s-a afirmat eronat de cineva) rugăciunea “Tatăl nostru”, în
scopul de ai iniţia - aceştia încă nu se întorseseră la Dumnezeu, Ei nu puteau indeplini conditia de-a se “ruga
Tatalui in duh si-n adevar” pentru ca de multe ori nu stiau “de ce duhuri sunt calauziti (sau se stia ca-s
dracesti), si nici nu aflasera Adevarul (ei erau cu Invatatorul).
Domnul Isus a spus ucenicilor ca vor primi un alt Paraclet, care va ramane cu ei si va fi in ei – Duhul Sfant,
Duhul adevarului (v. Ioan 14:14-17). (In greceste, cuvantul “un alt” inseamna alta entitate, dar de aceeasi natura
si factura, nu diferita).
In rugaciune este folosita expresia “vie Imparatia Ta”, care de fapt, pentru credinciosi, o putem considera c-a
sosit deja.
Pe de alta parte…,
“După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, şi
vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte 1:3)
Acum, ucenicii deveniti apostoli, aveau o cu totul alta optica privind Imparatia…
si…
“Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni.” (Fapte2:42 ),
nu in “rugaciunea domneasca”!
Dupa ziua Cincizecimii, apostolii s-au bazat in rugaciune pe calauzirea directa a Duhului Sfant, care nu-I cu nimic
mai prejos decat a Domnului Isus Hristos:
“Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul
mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.” (Romans 8:26)
|
