IERTAREA…!  

Ca fiinţe după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, suntem chemaţi să-I aducem închinare - am fost creaţi să-I aducem laudă şi slavă
Inchinarea însă nu conţine in ea doar “lauda buzelor”…, ci şi recunoaşterea faptului că în ciuda nevredniciei noastre, suntem admişi în prezenta Lui.
Când este vorba de noi, cei mântuiţi, atunci când aducem închinare lui Dumnezeu, există conştientizarea ca am fost răscumparaţi din păcatele noastre, din acel “fel deşert de vieţuire”…
De asemenea suntem conştienţi că mântuirea noastră nu este finalizată (‘componenta’ trup) şi că pacatul încă ne atinge viaţa, fapt pentru care, după laudele de-nceput, urmează rugăciunea de mărturisire, pentru că avem nevoie de iertare şi de curăţire în mod permanent. 

Probabil că unii se întreabă: Mai este nevoie să ne marturisim păcatele, din moment ce suntem mântuiţi?!
Adevărul este că atunci când L-am recunoscut pe Domnul Isus Hristos ca mântuitor personal, când ne-am căit, ne-am pocăit şi am crezut că prin jertfa Sa suntem salvaţi, am fost mântuiti. Bucuria iertarii este o realitate…! 

Când L-am primit pe Domnul, şi mi-am mărturisit păcatele, El mi le-a iertat pe toate. - În ce sens am fost iertat?!? - Dumnezeu nu mă va mai trage la răspundere pentru ele, pentru că Domnul Isus le-a ispăşit şi a plătit El pentru toate, şi trecute şi viitoare.
Unii susţin în mod eronat că ni s-au iertat numai păcatele savârşite până în momentul mântuirii, dar în realitate au fost incluse în iertare TOATE păcatele. Petru se exprimă astfel (Fapte 10:43):
“Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.”
Nu se menţionează care păcate, pentru că referinţa este globală, pe total. 

Atunci de ce ne cere Scriptura, nouă, celor mântuiţi, să ne mărturisim păcatele ce au apărut în viaţa noastră ulterior naşterii din nou?!
Unii predicatori privesc ironic şi superficial, afirmând că nu mai e nevoie a mai fi mărturisite noile păcate, pentru că ele sunt deja achitate.
Cei derutaţi sunt aceia care n-au realizat că de fapt există două tipuri de iertări şi de mărturisiri de care menţionează Scriptura…! 

Mai întâi este iertarea ce-am primit-o odată pentru totdeauna, când ne-am întors la Dumnezeu, când am primit în dar mântuirea şi am fost născuţi din nou iar păcatele noastre au fost şterse toate (au fost anulate) şi “aruncate în marea uitarii”. Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte de acele fărădelegi, şi nu ne va trage vreodată la răspundere pentru ele - nu vom mai sta la judecată pentru ele, pentru că graţierea noastră este deplină.
Legământul, prezentat de profetul Ieremia, spune aşa (31:34):
“Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” 

Chiar dacă sunt mântuit, constat că încă mai apar păcate în viaţa mea, deşi nu le doresc. Pentru aceste pacate noi, survenite după momentul mântuirii, am nevoie de o nouă mărturisire a lor, dar pentru un alt tip de iertare. Aceste păcate nu-mi periclitează mântuirea şi viaţa veşnică pe care Dumnezeu mi le-a dăruit, şi de care “nu-I pare rău” că mi le-a dat.
Acum, între Dumnezeu şi mine intervine o nouă legatură: Tatăl şi fiii:
“Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem.” (1 Ioan 3:1)
Aparitia păcatului în viaţa mea nu rupe această relaţia de Tată şi fiu, aşa cum îşi închipuie unii, dar afectează părtăşia mea cu Tatăl. 

“Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Sau Advocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător, ajutor.), pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre…” (1 Ioan 2:1-2)
Pentru păcatele de care am fost atins ulterior naşterii din nou, pentru a fi iertat şi curăţit, am acum un Mijlocitor, pe Domnul Isus ca “apărător si ajutor”.
Păcatul nu mai poate să-mi răpeasca mântuirea şi viaţa veşnică, dar poate să-mi ştirbească bucuria de-a mai fi în lagătură intimă cu Domnul şi Răscumpărătorul meu.
De aceea, ca şi copil al lui Dumnezeu, trebuie să iau seama la trăirea mea, să-mi mărturisesc mereu păcatele ce-au mai apărut în viaţa mea, pentru ca prin iertarea Lui să mă bucur de refacerea legăturii de părtăşie.
“Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.”, ni se spune la Efes. 4:30.
Păcatele cele noi nu mă mai trag la judecată, dar Îl întristează pe Dumnezeu, care aşteaptă de la mine să le recunosc, spre a mă reprimi în braţele Lui şi a-mi da iertarea nu pentru păcat (cum s-a explicat deja) ci pentru distrugerea lucrată de păcat în relaţia mea cu El.
Scriptura spune:
“Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul.” (1 Ioan 1:6)
… pentru că tolerăm anumite păcate… 

“Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7)
Unii credincioşi trăiesc cu iluzia că n-au mai păcătuit de când s-au întors la Dumnezeu…:
“Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.” (1 Ioan 1:8)
Dacă ne mărturisim acele “vulpi mici care strică viile”, El este credincios ca să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire. 

Iată ce-i spune Domnul Isus lui Petru, privind “spălarea picioarelor”:
“Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot…” (Ioan 13:10)
La ce se referă Domnul Isus oare?! - Îmbăierea este acel moment în care ne-am pocăit şi ne-am întors la Dumnezeu, şi-aceast moment al naşterii din nou este unic, înfăptuit odată pentru totdeauna”
“El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin SPĂLAREA NAŞTERII DIN NOU şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5)
…dar, de “spălarea picioarelor”, avem nevoie mereu şi mereu!  

<< Previous    [1]  2  3    Next >>